miercuri, 22 martie 2017

Amintiri din vremea lui Decebal

Explicații, vezi mai jos. Montaj foto de Adrian Pădure

Vorbind mai zilele trecute cu un prieten, am râcâit și discutat un pic despre una din multiplele fațete ale dacomaniei/dacopatiei. 


Este vorba despre legendele despre daci, toponimii legate de daci/geți, cultură moștenită direct de la daci și geți. 
Am studiat un pic subiectul. Dacii au reapărut abia în ultimii 300 de ani în conștiința românilor. Mai întâi prin intermediul elitelor ce au avut acces la cărțile de istorie occidentale* și abia în a doua jumătate a secolului al 19-lea au fost descoperiți de marele public și adoptați ca strămoși și părinți ai neamului românesc alături de romani.
In folclorul si mitologia populară românească dacii dispăruseră de mult. Abia reprezentanții Școlii Ardelene si scrierile unor cărturari patrioți de după 1850 au făcut loc dacilor în conștiința publică. Până atunci, NICI O AMINITIRE, POVESTE, LEGENDĂ SAU DENUMIRE TOPOGRAFICĂ legată de daci nu a supraviețuit în spațiul românesc. 
Este drept că unii boieri mai citiți (precum stolnicul C-tin Cantacuzino), auziseră încă din veacurile 17-18 de războaiele lui Traian din ”Dachia” și de locuitorii ei cei ”varvari, groși și viteji”. La fel, diverși călători străini din secolele 18 și 19 în drum prin Transilvania și Valahia observaseră latinitatea limbii române și bănuiau că românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian.
* - Începând cu jumătatea sec. 16 fuseseră publicare Istoriile romane ale lui Cassius Dio


Asemănarea țăranilor actuali (cei din preajma anului 1900) cu dacii este una conjuncturală. În aceleași condiții de trai, spațiu geografic, climă, alimentație, oamenii se îmbracă  își construiesc case și au aceleși mod de viață. În această fotografie, din 1912, fotograful Romulus Vuia i-a pus pe țărani să își pună mantăile cu glugă în așa fel încât să copieze drapajele și atitudinile unor daci de pe Columna lui Traian (vezi imaginea de la începutul articolului). Practic, o dovadă ”fake”, ce vroia să dovedească identitatea (și continuitatea) dintre daci și țăranii actuali din jud Hunedoara. Într-adevăr, țăranii arată foarte arhaic, iar mantia cu glugă este aproape identică cu paenulla folosită de soldații romani și atestată în mai multe cazuri la ciobanii români din trecut. Însă chiar dacă acceptăm că e vorba de o moștenire antică e vorba de una ..romană și nu dacică.



Dar la nivelul poporului, românii habar nu mai aveau de daci. Și nu mai aveau habar de vreo 1500 de ani. Dacii au dispărut cu desăvârșire din amintirea autohtonilor. Nici nu știm cum își ziceau dacii ei înșiși, ci doar cum îi numeau romanii. Ei se numeau - probabil - fiecare după tribul lor, ideea de unitate națională, cu un nume etnic unic, fiind un concept modern, naționlist și fals în realitate.

Pe de altă parte, ceea ce este oarecum frustrant pentru ”patrioții” români preocupați exclusiv de dacism, plini de dispreț la adresa ”imperialiștilor” romani, este faptul că amintirea împăratului Traian a supraviețuit vremii. Se numesc troiene fortificațiile liniare antice din valuri de pământ (chiar dacă au sau nu legatura cu romanii) și prin extensie și grămezile de zăpadă viscolite. ”Bădița” Traian e pomenit cu duioșie în urările de anul nou. De Decebal nu mai știa nimeni.

Chestia asta cu ”legendele dacilor” e una din fețele dacomaniei, care încearcă să ne facă să credem că în constiinta profundă a românilor a ramas amintirea dacilor, a lui Decebal sau a comorilor lui. Nimic mai fals! Nu a mai rămas nici o amintire și nici un element cultural dacic din epoca aia. Nici zig-zagurile pe cămeși sau ulcele de lut ars, nici obiceiuri pre-creștine ”de pe vremea dacilor”. 
Ceea ce suntem acum, suntem produsul cultural al ultimlor 4-500 de ani...Zigzagurile de pe ii, ciopliturile din lemn de la casele vechi, doinele, superstițiile și alte păgânisme, basmele, muzica populară, călușarii*, tot, tot au rădăcini doar în moștenirea medievală.
Nici o amintire populară nu coboară mai adânc către începutul evului mediu sau mai demult către epoca migrațiilor. De antichitate nu mai vorbesc. Cînd tu nu mai știi ce făcea tatăl străbunicului de ce ți-ai aminti ce făceau strămoșii tăi de la anii 1600 sau 1400... 
* - Ca exemplu de cât de complicate pot fi unele lucruri și cum sunt ele simplificate în cheie ”naționalistă”: Călușarii! Toată lumea e convinsă că este un dans arhaic, moștenit - se poate altfel? - de la daci. Dar de ce de la daci? Numai dacii au trăit în vechime pe aceste pământuri? De ce nu ar fi o moștenire de la...cumani sau pecenegi? Aceștia au trăit pe la noi (cumanii în Moldova și Muntenia, pecenegii mai mult în Transilvania) mai bine de 250 de ani, au avut un cult al calului (erau călăreți de stepă) iar Călușul ar putea fi unul de tradiție războinică, precum dansurile căzăcești, georgiene sau cele din Asia Centrală. De ce trebuie ca orice așa zisă moștenire culturală străveche, ”ancestrală” să vină de la daci? Poate avem moșteniri ancestrale de la...avari! Sau de la vechii bulgari care pe 800-900 au stăpânit jumate din țară.

Amintirea dacilor la nivelul poporului a dispărut după cateva generatii de la dispariția numelui de Dacia. Eu zic că dupa 300, maxim 500 de ani, nimeni de pe aici nu mai știa ceva despre daci sau cine fuseseră ei.
Fara o cultura scrisă, locuitorii  nu aveau nici o posibilitate sa isi mai aminteasca ce se petrecuse înaintea străbunicilor. 
Iar momente dramatice, cruzimi, devastări, masacre au tot avut loc de-a lungul a peste 1000 de ani . De ce și-ar aminti localnicii, patriotic, peste secole, doar războaiele lui Decebal? 

De romani și Traian oamenii nu au putut să uite. Ruinele romane, dovezi palpabile, se știa că-s de pe vremea lui Traian. Cu romanii, dunărenii au tot avut contact. Bizantinii erau numiți tot romani. Țarigradul/Constantinopolul, orașul-regină, sediul împăratului creștin și al patriarhului era un oraș roman. 

De fapt, chestia asta nu o simplă dacomanie inocentă, o licență artistică, un subiect de povești pentru copii gen legenda, secretul, comoara, moștenirea dacilor/geților/ a lui Decebal/Dromihete/Dochia*/etc. Este un ”puiuț” al mitului național al CONTINUITĂȚII, care alături de cel de UNITATE sunt parte din fundamentele naționalismului românesc. Continuitatea ne spune că românii și doar românii sunt unicii descendenți ai autohtonilor din Carpați, din paleolitic și până azi, trecând neapărat prin daci. Și desigur, unicii îndreptățiți să existe și să stăpânească pe aceste pământuri (deci ceva ff serios, cu trimitere către geo-politică)... 
* - Dochia vine de la Sf. Evdochia, nu este o urmă dacică)


Apoi toponimiile...Toponimiile geografice (ape, munți, dealuri, stânci, vârfuri) de la noi sunt în majoritatea cazurilor de origine slavă. Restul se împart între românești (gen Florești, Titu, Călărași, Pașcani, Focșani, Câmpulung), turcice (Teleorman, Caraiman, Bucegi), maghiare (Feldioara, Oradea, Suceava, Sighișoara, Saschiz), germană (Năsăud), turcă (Brăila, Megidia) și rarisim din latină (cele cîteva râuri : Olt, Mureș,Timiș etc si Constanța de la Constantiana/Kustenge; cu Argeș/Argessos am îndoieli). Alba Iulia este o formă modernă, din Renaștere, traducere latină a numelui Gyula (Julia) și Feher=Alb (în evul mediu românii au numit-o Bălgrad iar ungurii Gyulafehervar). Morisena/Cenad este o formă latinizată medievală, nu antică. Comuna Berzovia din Banat, în care se află urmele unui castru roman (Berzovis) este o rebotezare din epoca comunistă (numele vechi, era Jidovin, nume des întâlnit în localitățile cu ruine)... Dar nimic, nimic dacic. 

Vei găsi în România nume gen ”troian” dar nu ”Movila Dacilor”, stânca lui Oroles, muntele Decibalus sau orice altceva de gen...Cele mai arhaice denumiri topografice de la noi provin din slavă.

Fiți foooarte prudenți când auziți despre ”legendele dacilor” din satele din împrejurimile cetăților dacice din Mții Orăștiei: Grădiștea de Munte, Luncani, Târsa ș.a. Gen ”bătrânii care auziseră de la moșii lor despre comoara lui Decebal”... Poate ”legende” moderne, ale traficanților locali de obiecte arheologice, extrem de numeroși în zonă. 
Puțini stiu că acele sate au fost fondate târziu, în sec al 18-lea. Oamenii n-au locuit în acele zone sute și sute de ani...Deci n-au cum să fie descendenții dacilor lui Decebal. Și nici păstrătorii ”secretelor” dacilor. Poate ai romanilor...
Când austriecii scotoceau primii la începutul sec. al 19-lea după aur la Sarmizegetusa, nu era picior de țăran prin zonă care să aibă habar de daci. Nimeni nu stia ce-s acele ruine si ale cui au fost. 

miercuri, 25 ianuarie 2017

Palpatine, cavalerii Jedi și politica din România



Sunt fan declarat al seriei Star Wars. Recent, am revăzut (după o pauza de vreun an) primele 3 episoade din saga (adică ultimele în ordinea realizării lor). Nu am putut să nu observ ce bine se potrivesc anumite teme ale luptei dintre bine și rău cu situația actuală din România.

Evident că senatorul Palpatine este PSDul, care prin falsă victimizare, intrigi de culise, minciună, înșelăciune și ipocrite apeluri la democrație păcălește pe toată lumea. Nu numai atât, reușește să speculeze cu viclenie defectele potențialilor inamici pe care îi transformă în aliați. Principala victimă devenită aliat este, desigur Anakin. Pe tânărul Skywalker îl asociez cu votanții PSD, dar mai ales cu cei care timp de 20 de ani au votat contra PSD, iar acum îl aleg pe Dragnea. Pe oamenii care ar fi putut fi buni dar datorită propriilor slăbiciuni s-au aliat cu partea întunecată a Forței.

Sau lucrează pentru Rău fără măcar să-și dea seama, El simte ură și suferință la Anakin. Așa cum vedem la mulți români înșelați, nemulțumiți și plini de frustrări. Frustrările naive ale lui Anakin sunt uriașe, căci crede că e mai bun decât este, că merită mai mult decât i se oferă și că este înșelat de jedi, când în realitate este manipulat emoțional de Palpatine. Palpatine/Sith îi gâdilă orgoliul și în același timp îi alimentează ura pentru jedi, exact cum face propaganda PSD cu românii. Precum mulți români care au ajuns să perceapă distorsionat albul și negru, binele și răul. Doar fiindcă le sunt alimentate, prin propagandă, frustrările și li se spune ce vor să audă, ba chiar mai mult de atât!
Așa cum românii se cred mai buni decât sunt (Dacii care au întemiat civilizații, Istoria glorioasă, Sfânta biserica strămoșească), că merită mai mult decât i se oferă ( dacă Oculta lui Soroș n-ar conspira împotriva românilor), care crede că este înșelat și furat de UE, SUA, neo-liberalism, ghei, sau alte organisme sau ideologii vestice, cu dreapta judecată afectată de propaganda unor ”Palpatine” pământeni, (PSD, Putin, BOR etc) .

Grupul de Jedi îi văd asociați cu Societatea Civilă. Destul de diversă. Inegali. Unii, mai slabi, mai lacomi se lasă atrași de Dark Side. Dar în general, de o înaltă moralitate, echilibrați și doritori de a crea o lume mai bună. Motivați doar de idealurile lor. Manipulabili la rândul lor, dar mai greu. Maestrul Yoda spune tuturor să-și elibereze mintea și să vadă dincolo de aparențe. Doar astfel va putea judeca limpede. Altfel ”orbi suntem”...
Tot Yoda spune, foarte corect că ”...spre Partea Întunecată teama, este calea, mânia și ura. Frica duce la furie, furia duce la ură”. Și vorbind despre Dark Sidious care contolează din umbră Senatul, el apreciază: Minciuna, Înșelătoria, Confuzia sunt armele lui acum..”

Împrejurul nostru societatea e mai polarizată mai mult ca niciodată datorită urii. O ură indusă prin propagandă mincinoasă, înșelătoare, bazată pe stârnirea fricii, furiei și urii în final. Exact armele folosite de PSD pentru a atrage electorat. Iar ura duce la suferință care la rândul ei este speculată în același ciclu de PSD. La fel ca Palpatine, PSD apare în prima fază în postura de salvator și binevoitor. El clamează că va aduce pace și prosperitate în Republică și Galaxie. Imoralitatea lor este totală, la Palpatine ca și la Anakin cel de la sfârșit, devenit Lord Vader sau la liderii politici ai PSDului. Dacă la Palpatine, imoralitatea și Răul sunt o trăire, un mod asumat de viață (precum al PSDului), Anakin este o victimă. Nu este clar dacă ar fi trecut oricum, la un moment dat de partea Întunecată a Forței.



Ce partid politic onorabil este PSD, dacă pentru niște priviilegii (enorme, e drept) de grup, nici măcar mascate prea atent, de este dispus să sacrifice pacea socială, să înceapă un război politic, cu costuri importante.  Directe (cheltuielile unor eventuale referendumuri=milioane multe de euro), dar și economice pe termen mediu și lung (datorată instabilității și legilor proaste), cu conflicte majore și în societate (nenumărate cazuri de certuri teribile între generațiile aceleiași familii, datorată intoxicărilor propagandistice!).... Dacă miza legilor ar fi fost doar îmbunătățirea vieții oamenilor (cu adevărat), ar mai existat oare o asemenea descătușare de energii nagative? Eu nu cred. ”Calea către Partea Întunecată Lăcomia și dorința de Putere este”, ar spune Maestrul Yoda.


În final, spălat pe creier și cu o percepție complet deformată, Anakin, fost cavaler jedi, fost apărător al păcii și al Binelui nu mai are nici o remușcare în ai considera pe toții jedi inamici și de ucide fără scrupule pe oricine îi ordonă Palpatine (inclusiv copii). Exact cum sunt o grămadă de români înșelați și manipulați prin ură de către propaganda PalpatinePSD vis a vis de jedi, pardon, de societatea civilă...

Momentan suntem la ”Răzbunarea Sith”. Nu știu cât mai e până la ”O nouă Speranță”...

sâmbătă, 11 iulie 2015

Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?

Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?



Preocuparea pentru aprovizionarea cu apă potabilă a Bucureștilor este veche. Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni a încercat ceva când a construit la Șosea o casă a apelor ce se umplea prin apeducte subterane de la un izvor captat în afara orașului spre a aproviziona mai apoi câteva cișmele din oraș. Nu întâplător, biserica construită de acesta în apropierea cisternei cu apă are hramul Izvorul Tămăduirii. 
Conductele ce transportau apa erau din ceramică (un soi de olane) protejate de cărămizi. Aici, un segment de apeduct subteran apărut în Piața Universității, cu ocazia săpăturilor pentru construirea parcării subterane. Se observă că tuburile de ceramică erau smălțuite în interior. 
 Însă mult timp, aprovizionarea cu apă a bucureștenilor o făceau sacagii, care aduceau în butoaie pe roți, trase de cai, apă din Dâmbovița. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce bucureștenii preferau să ia apă murdară de la sacagii și nu își săpau fântâni mai multe sau mai adânci.

Sacale în fața Teatrului Național, pe Podul Mogoșoaiei. Detaliu dintr-o fotografie de M.B.Baer, cca 1870...

Însă din a doua jumătate a sec al 19-lea cișmelele s-au înmulțit substanțial, fără să fie însă niciodată suficiente. 

Cișmea faimoasă la vremea ei (în preajma anilor 1890-1900) , în fața bisericii Sf. Gheorghe Nou


Cișmeaua de la Sf Gheorghe, într-o carte poștală din epocă

Cișmea veche lipită de Biserica cu Sfinți de pe Calea Moșilor. Azi dispărută fără urmă!
Calea Moșilor în dreptul Bisericii cu Sfinți (sau cu Sibile). Locul cișmelei e marcat de grupul de oameni din dreapta.

Unele cișmele erau adevărate monumente precum fântâna Lahovary de la Operetă (fosta sală de scrimă și tir, unde a fost ucis în duel E. Lahovary), ridicată în 1906, demontată prin 1982-85 în timpul marilor demolări din zonă și reamplasată în fața blocului Gioconda anii trecuți, după aproape 30 de ani, fără a mai fi reconectată la vreo sursă de apă... Eu am prins-o funcționând în anii 70...De remarcat în fotografia de mai sus, țâșnitoarea din prim plan care o dublează pe cea monumentală. 

În anii interbelici Primăria Bucureștilor a montat zeci și zeci (poate sute?) de țâșnitori de fontă, cu un design specific, cu adăpătoare pentru animale, în partea de jos. Ele erau deconectate în fiecare toamnă și robinetele închise pentru a nu îngheța și remontate din nou în fiecare primăvară. Solide și practice, aceste țâșnitori au rezistat fără nici o modificare timp peste 70 de ani. Toți bucureștenii însetați în zilele caniculare de vară cunoșteau locația unora din aceste țâșnitori din centru. Deseori se făceau cozi, la care oamenii așteptau nerăbdatori. 

Țâșnitoare la Universitate, în 1956, pe locul viitorului ceas..Sursa Deutsche Fototek.


Altă fotografie din 1956 cu țâșnitoare pe bulevard, azi dispărută. Sursa Deutsche Fototek. Comentarii despre setul de 40 de poze  realizate de  fotografi DDR-iști aici, pe Rezistența.net

Deseori, dacă nu fusese furat sau distrus, țuțuroiul era protejat de un fel de con de alamă de care părinții nu-i lăsau pe copii sa-și atingă fața ("E murdar, toți pun gura pe el!"). Fotografie interbelică de Nicolae Ionescu.

Fără să înțeleg detaliile interne, epoca cișmelelor a apus încet-încet după 1990. Verile erau la fel de caniculare, betoanele s-au înmulțit peste tot, poluarea asemenea. Verdeața compactă a devenit o raritate în centru. La fel și cișmelele. Foarte probabil să fi existat un lobby al producătorilor de apă îmbuteliată. Chiar nu pot să nu mă gândesc la presiuni către Primărie sau chiar să bănuiesc fapte de corupție din partea acestora. Prea au dispărut țâșnitorile exact în perioada de explozie a apei îmbuteliate!! Și prea toate încercările de a se implanta țâșnitori noi s-au terminat dezamăgitor! Nu m-aș mira să aflu că vechile țâșmnitori să fi trezit interesul unor negustori de fier vechi și să fi fost vândute în masă. Doar pentru a fi cumpărate din străinătate altele și altele. Toate ajungând în scurt timp nefuncționale!

 În oraș găsești multe "cadavre" de țâșnitori uscate, uneori pline cu gunoaie. Nimic nu e mai trist decât o cișmea uscată.

În acest context am descoperit cu bucurie  inițiativa a unor ONGuri bucureștene, publicată în situl România Curată: "S-a lansat Operațiunea Cişmele pentru Bucureşti. “Ar reduce poluarea, ar aduce importante economii la bugetul local” în care "Asociația Miliția Spirituală, alături de 12 organizații din București, a lansat campania  „Cișmele pentru București”, care are ca scop promovarea în rândul autorităților locale (Primăria Generală a Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București) a revitalizării sistemului de țâșnitori și cișmele publice ale Capitalei."

Țâșnitoare ce funcționează uneori, pe str Matei Basarab, lângă fosta Primărie a sect 3

O să repostez întreg articolul deoarece îmi pare foarte interesant și demn de luat în seamă, în condițiile în care lipsa cișmelelor într-un oraș ca Bucureștii este o problemă reală  la fel ca și poluarea foarte mare produsă de vânzarea apei îmbuteliatp la PET. Fotografiile sunt facute de mine în ultimii 4 ani...

Țâșnitoare nefuncțională la intrarea în Parcul Herăstrău. Recent am văzut-o funcționând...
Iată :
Motivarea integrală a inițiatorilor
Bucureștiul are, la ora actuală, un număr insuficient de cișmele și tâșnitori publice pentru a satisface setea bucureștenilor într-o zi obișnuită de vară (mai ales în zonele aglomerate). Este vorba despre 42 de cișmele și tâșnitori la un total de 1.883.425 de locuitori, pe când, în Roma, capitala Italiei, există 2500 de cișmele la 2.923.000 persoane.


Țâșnitoare din zona străzii Academiei, azi dispărută după reabilitarea spațiului din jurul statuilor de la Universitate. Cea de vis a vis, de lângă trecerea de pietoni, de unde se aprovizionau cu apă și unii țigani florari a fost de asemenea desființată

Una câte una, vechile țâșnitori, adevăarte monumente de mobilier urban interbelic, au dispărut una câte una, supraviețuind uneori în curțile unor instituții care le-au îngrijit sau care măcar nu le-au scos.

Țâșnitori în curtea unei școli 


Țâșnitoare din zona Ateneului Român, azi dispărută

Consumul de apă îmbuteliată, care, conform studiilor făcute de Institutul Pacific, este în cea mai mare parte apă de la robinet, antrenează o serie de costuri atât pentru mediu, cât și pentru bugetul local. Accesul la apă este un drept garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Lipsa cişmelelor publice îl obligă pe fiecare dintre locuitorii capitalei să cumpere apă îmbuteliată ori de câte ori îi este sete. Aceasta se traduce printr-un volum impresionant de PET-uri pe care capitala îl produce.
Potrivit statisticilor naţionale, în toată ţara se produc peste 133.000 de tone de deşeuri provenite din PET-uri, doar 25%-26% fiind colectate. Locuitorii capitalei suportă costuri de salubrizare de circa 100 milioane de lei anual, pentru fiecare sector din Bucureşti. Dezvoltarea sistemului de cişmele publice ar putea reduce cu cel puţin 30% volumul de deşeuri şi costurile de salubritate, dacă urmărim exemplul altor oraşe.

Conform autorităților din Manly (Sydney, Australia), prin instalarea a şase cişmele, se estimează că s-a redus cu 150.000 de litri cantitatea de apă cumparată, ceea ce înseamnă un număr de 25.000 de PET-uri. Rezultatele sunt cu atât mai spectaculoase cu cât volumul de deşeuri colectate de la containerele de reciclare din apropierea cişmelelor a scăzut cu 30%-40% (se estimează că 50% dintre acestea ar fi reprezentat sticle din plastic).

Apa îmbuteliată reprezintă o industrie uriaşă, care a pornit de la crearea unei cereri artificiale şi care are costuri inimaginabile pentru natură. Pentru producerea unui PET de 1 litru de apă, se folosesc 3 litri de apă. La aceasta, se adaugă consumul de carburant şi emisiile de gaze cu efect de seră care rezultă din transport și răcire.


Conform datelor Eurostat, Bucureștiul este printre cele mai poluate capitale europene, nivelul de poluare fiind de cinci ori peste normele europene. Ca răspuns, Capitala are printre cele mai slab dezvoltate politici de mediu, în vreme ce sunt deja municipalităţi care au interzis vânzarea sticlelor de apă îmbuteliată, precum Bundanoon (Australia), San Francisco și Seattle în timp ce Chicago a introdus o taxă de 5 cenți pentru fiecare recipient.

În condițiile în care Primăria Capitalei se ocupă în fiecare vară de instalarea corturilor în care locuitorii capitalei pot primi apă gratis, credem că există interes din partea autorităților pentru a rezolva această problemă. Revitalizarea sistemului de cişmele al Bucureştiului este o investiţie în mediu şi în calitatea vieţii, care ar putea să reducă cu cel puţin 30% cheltuielile capitalei pentru salubritate”.


Organizațiile membre ale campaniei inițiate de Miliția Spirituală sunt: Centrul de Resurse pentru Participare Publică – CeRe, Funky Citizens, Ecopolis, ActiveWatch, Parcul Natural Vacăresti, Estuar, Terra Mileniul III, Komunitas, Carusel, Optar, Salvați Bucureștiul, Grupul pentru Democrație Participativă – Plenum.


Vezi și această pagină de Facebook ” Cișmele pentru București” 

miercuri, 8 iulie 2015

In Bruges 2

Muzeul Groeningen

Postarea asta e o continuare a celor precedente, practic un mic jurnal cultural al călătoriei mele prin Belgia. Am ajuns aici pentru a participa în calitate de infanterist francez din 1815 la reconstituirea bătăliei de la Waterloo.  Ulterior am ajuns la orașul muzeu Bruges. Vezi postarea precedentă In Bruges

Continui călătoria prin cel de-al doilea muzeu important din Bruges. Nu voi ține un curs de istoria artei. Nici nu voi posta reproduceri clasice a unor tablouri. Dacă vreți mai mult căutați pe Wikipedia (am mai dat eu unele linkuri). Am postat doar unele detalii incredibile ale unor tablouri faimoase sau interesante.

Nu întâmplător am botezat aceste două postări cu numele unui film , o comedie negră pe care o recomand cu căldură. Film pe care l-am văzut și înainte de a pleca în Belgia, dar şi imediat după ce m-am întors. 

Într-unul din tablourile care apar în film  este pictată o scenă șocantă de jupuire la care eroul principal, în vizită la muzeul Groeningen din Bruges, complet dezinteresat de arta, istoria și cultura orașului, îl privește fascinat pentru câteva secunde. 
De fapt tabloul respectiv atrage privirea tuturor vizitatorilor! Este vorba de un diptic pictat de Gerard David, în 1488, la comanda primăriei din Bruges. Cele două tablouri (diptic!) ilustrează o întâmplare povestită de Herodot. În secolul al 6-lea îen, regele persan Cambyses al II-lea l-a acuzat pe marele judecător Sisamnes că este corupt și că ia mită spre a da verdicte strâmbe. Acuzația fiind cât se poate de adevărată, regele persan îl condamnă pe judecător la o moarte cumplită și anume să fie jupuit. Cu pielea lui Sisasmes a fost tapițat jilțul de judecător al regelui spre a fi de pildă celor ce vor mai primi mită. Iar primul care a l-a urmat în funcție pe cel executat atât de brutal și care a stat pe scaunul de judecător a fost chiar fiul acestuia.  Dipticul a fost comandat de primăria orașului și expus în sala de judecată a orașului ca atenţionare la ideea de judecată dreaptă. 


În sala următoare am văzut tabloul vedetă al muzeului Groeningen, Fecioara cu pruncul a lui celui mai faimos pictor "primitiv" flamand, Jan van Eyck. Tabloul, ulei pe lemn, a fost comandat de un cleric bogat din Bruges, canonicul Joris  van der Paele, care şi apare, îngenuncheat, în dreapta, în mână cu o pereche de ochelari şi o cărticică cu rugăciuni, ornată cu miniaturi. Fotografia am postat-o pentru înţelegerea mărimii tabloului.


Tabloul uimeşte prin varietatea texturilor, culorile strălucitoare şi fineţea incredibilă a detaliilor, tratate pe întreaga suprafaţă a tabloului cu aceeaşi atenţie. Dacă vreți să vedeți lucrarea întreagă, sunt destule reproduceri pe net. Detaliile sunt însă mult mai rare...


Pruncul Isus are un bucheţel de flori şi un papagal verde în mână, subiect de numeroase discuţii savante ale istoricilor de artă. Nu detailez aici.
 


În stânga şi la dreapta tabloului se află doua personaje sfinte, în picioare. În dreapta un cavaler într-o armură deosebit de luxoasă, cu păr lung şi creţ, cu zâmbet uşor forţat şi un chip oarecum nătâng. Cu toate acestea respectivul cavaler își scoate respectuos coiful în faţa Fecioarei. Este Sf Gheorghe, sfântul onomastic al lui van der Paele. Probabil că reprezintă chipul unuia din rudele comanditarului (fiul?). În partea stângă este Sf Donatius din Reims, sfântul patron al oraşului Bruges. Textura mantiei de catifea (brocart?) albastră cu ornamente de aur, bordată cu o bandă cu icoane şi perle m-a fascinat în mod special. Artistul a lucrat 2 ani la acest tablou








Spaţiul sacru în care stă Fecioara este decorat cu scultpuri de lemn inspirate din Vechiul Testament. In spate geamurile, din ochiuri rotunde prinse în plumb sunt deoesebit de atent lucrate, prin ele ghicindu-se cerul şi solul (oraşul). 


Samson cu leul. Pandant cu acesta etse pictat Sacrificiul lui Abraham. 


Sfântul Gheorghe pictat monocrom (tehnica numită grisaille) pe spatele unuia din panourile tripticului Moreel, a lui Hans Memling, din 1484


Peter Breughel cel Tânăr- Avocatul de la ţară sau Colectorul de taxe. De remarcat cum vin ţăranii cu ploconul, cum omul din colţul din dreapta sus îi dă şpagă avocatului, dezordinea în general.


Faimoasa macara din portul medieval al oraşului. Prezentă în numeroase picturi


Om mascat în vulpe într-un tablou a lui Bosch




Mâinile Sf. ev. Luca, patronul pictorilor, pictând-o pe Fecioara Maria. Detaliu dintr-un tablou copie (a unui artist anonim) după tabloul lui Rogier van der Weyden  aflat azi la muzeul de arta din Boston. Lucrarea originală a lui Weiden a fost influenţată un alt tablou faimos: Madonna cancelarului Rolin aflata la Louvre. 


Lucrarea originală a lui Rogier van der Weyden aflată la muzeul de arte din Boston
.


Madona cancelarului Rolin, o altă faimoasă pictură a lui Jan van Eyck, expusă la muzeul Louvre, sursă de inspirație pentru tabloul de mai sus. De remarcat, din nou, detaliile extreme, în special peisajul urban, ale marelui pictor flamand. 

Alt detaliu al tabloului de mai sus. 

Bruges, în tabloul cu Sf Luca. 

Detaliu al portretului soției  lui van Eyck

Fără nici o legătură cu muzeul și tablourule de mai sus, postez în final poate cea mai veche sculptură romanică din Bruges, Botezul. În basilica Sfântului Sânge.



PS- Toate fotografiile îmi aparțin. Dacă le repostați undeva spuneți-mi și mie sau macar puneți sursa.

luni, 29 iunie 2015

In Bruges


După ce am fost înfrânți la Waterloo (vezi postarea precedentă), ne-am continuat călătoria culturală prin Belgia. Desigur, nu putea să lipsească Bruges, orașul bijuterie-medievală flamandă, plin de case din secolele 15-16-lea, de catedrale, de restaurante scumpe pline de bătrânei bogați. Și cu enervant de multe clădiri restaurate în  tradiția secolului al 19-lea. Adică dat jos orice sculptură sau ornament gotic/renascentist original și înlocuit cu o replică modernă. Practic din această cauză, orașul pare un decor fără prea multe clădiri autentice.
Prea multe clădiri neo-gotice ce cu greu pot fi deosebite de mult prea restauratele clădiri originale. Și totuși Bruges este într-adevăr extrem de pitoresc. Ficare colt de stradă e o potențială carte poștală de succes.  În plus, orașul are două muzee cu comori inestimabile de artă flamandă, muzee unde din fericire fotografiatul este permis (fără blitz, desigur). Am putut vedea de aproape lucrări de excepție ale lui Jan van Eyck și Hans Memling. O să pun aici câteva detalii care m-au impresionat, valoroase atât ca tehnică, lucrătură, măiestrie, talent cât și ca documente istorice de arhitectură, arme și costume de epocă.

Interiorul spitalului Sf Ioan, așa cum arăta în sec al 17-lea
Primul muzeu pe care l-am vizitat în Bruges este cel al fostului spital Sfântul Ioan, fondat cândva în secolul al 12-lea. Are un aspect foarte medieval, atât pe exterior cât și pe interior. Am citit pe undeva că este unul din cele mai vechi spitale din Europa! Cele mai valoroase și mai cunoscute lucrări sunt pictate de marele Hans Memling, elev al lui Rogier van de Weyden, unul din cei mai mari pictori timpurii flamanzi (deși de origine german), asa numiții primitivii flamanzi. Primitivi nu din cauza vreunei naivități în arta lor ci din cauză că au fost primii mari pictori în ulei din Țările de jos, reprezentanți ai Renașterii flamande. Din cauza acestor lucrări, muzeul mai este numit, neoficial și muzeul Memling.


Astăzi, exact în acest spațiu se află muzeul

Craniu într-o nișă, ”Memento mori”.  Spatele unei duble picturi  pe lemn (diptic, Christos purtându-și crucea și călugăr franciscan) de Jan Provoost, unul din marii pictori din Bruges, în veacul al 16-lea.


Caligrafie renascentistă


Topografi flamanzi din sec al 17-lea?? Detaliu de pe un manuscris...

Carte de medicină cu o gravură inspirată de lucrarea lui Vesalius. De citit panseurile de lângă schelet

Luptă între doi cavaleri în costum de turnir. Detaliu mic dintr-un tablou pe care nu îl mai țin minte...

Hans Memling - fecioara Maria pictată pe unul din altarele mici.



Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove, 1487



Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove,. Peisaj și vitraliu cu Sf. Gheorghe în spatele Fecioarei Maria, tabloul din stânga al dipticului - 1487


Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove,   vitraliu reprezentându-l pe Sfântul Martin, pictat în spatele portretului donatorului 


Cele mai spectaculoase lucrări din muzeul Spitalului Sf Ioan (Sint-Janshospitaal) sunt altarul triptic dedicat sfinților Ioan (Botezătorul și Evanghelistul/din Patmos, autorul Apocalipsei) și cutia-relicvariu al Sf. Ursula.

Hans Memling - Altarul Sf Ioan. Una din cele mai spectaculoase lucrări ale artistului ! Te poți uita la el ore întregi (dacă ți s-ar permite să te apropii; lucru cam greu de realizat) și nu te-ai plictisi! Altarul e format din 3 panouri, cele laterale, ”aripile” fiind pictae pe ambele părți.

Deși altarul este dedicat sfințiilor Ioan, panoul central este ocupat de Fecioara cu pruncul și sfintele Barbara (în dreapta cu Ioan Evanghelistul în spatele ei) și Caterina în stânga, în spatele căreia se află Sf Ioan Botezătorul. 

Panoul din stânga reprezintă tăierea capului Sf Ioan Botezărorul, în timp ce în dreapta este reprezentată Apocalipsa Sf Ioan din Patmos. Culorile strălucitoare par și mai vii în decorul auster și cenușiu al bisericii spitalului. Următoarele opt detalii sunt de la această lucrare.



Semnătura Iohannis Memling, pe rama altarului

Macara din Bruges, manipuland butoaie, pictată în spatele lui Ioan Ev

Trupul lui Ioan Botezătorul ars 

Incredibila rochie de brocart de aur a Sf Caterina


Unul din cei 4 cavaleri ai Apocalisei

Sf Barbara, una din cele mai frumoase prințese ale picturii vechi flamande

Gura Sf Barbara. La aceste detalii se recunosc marii maeștrii



A doua lucrare-vedetă a muzeului (după altarul Sf Ioan) este caseta relicvariu a Sf Ursula. Aceasta este o adevărată bijuterie de lemn în formă de capelă gotică, pictată incredibil de detailat pe toate fețele, cu scene din viața Sf Ursula. Vezi acest link.  
Legenda, fantezistă în întregime, spune că Ursula a fost o prințesă bretonă care ar fi trăit în veacul al 4-lea și care s-a hotărât să se mărite cu un prinț păgân. Ea s-a îmbarcat pe mai multe corăbii împreună cu 11.000 de fecioare (???) spre a face un pelerinaj la Roma înainte de măritiș. La întoarcere fetele au ajuns în orașul Koln (Colonia) unde sunt surprinse de un asediu al hunilor care le omoară pe toate! Variantele legendei sunt mai multe. În picturile casetei, orașul Koln este reprezentat foarte bine, la orizont apare domul (catedrala) în construcție, cu altarul finalizat și o macara. Hunii sunt reprezentați foarte realist ca soldații contemporani pictorului.

Deși micuțe, picturile de pe fețele relicvariului sunt incredibil de detailate, de frumos colorate, fiind în aceeași timp o sursă deosebit de valoroasă pentru istoria costumului medieval sau al echipamentelor militare din epoca.
Sf Ursula și cele 11.000 fecioare la plecare

Domul din Koln în construcție
Asasinarea Sf.Ursula



Arcaș și arbaletier din sec al 14-lea

Hunii săgetând fecioarele. De remacat atenția cu care Memling a pictat reflexele (oglindirile) personajelor în armuri!




 Faima casetei a fost atât de mare încât în epoca romantică, în sec al 19-lea doi artiști din Bruges l-au pictat pe Memling lângă capodopera sa făcută pentru Spitalul Sf Ioan.


 Henri Dobbelaere (1822-1885) - Memling pictând relicvariul Sf Ursula. De remarcat atitudinea artistului și a măicuței care îi oferă cu evlavie maestrului fructe (Groeninge Museum)


Edouard Auguste Wallays 1813-1891-Hans Memling la finalizarea pictării casetei Sf Ursula.(Groeninge Museum)